Exista putine lucruri mai importante pe care parintii trebuie sa le faca pentru copiii lor decat sa ii asculte cu adevarat, sa le inteleaga starile si sa faca loc emotiilor copilului, fie ele pozitive, fie negative. A fi ascultat cu simpatie si caldura de catre un parinte sta la baza capacitatii de mai tarziu a copilului devenit adult de a se accepta pe sine, de a fi in contact cu ceea ce simte si de a isi gasi parteneri care sa fie interesati de sinele lor real.
De ce ascultarea se dovedeste a fi atat de dificila pentru parinti?
In parte din cauza faptului ca lucrurile pe care copiii le spun pot fi percepute de catre parinti ca amenintatoare pentru identitatile lor. De exemplu, unii parinti este posibil sa fi spus adio vulnerabilitatii, imaginatiei sau spontaneitatii, in timp ce copiii vin pe aceasta lume fara a cunoaste astfel de limitari. Ceea ce noi am ales sa ascundem, ca parinti, sta in centrul fiintei copilului nostru: acesta nu se teme sa spuna ca bunica arata ca o gogoasa, ca vor sa se imbrace cu haine ce sunt percepute ca apartinand genului opus sau ca isi doresc sa locuiasca intr-o casa mai mare. Mai mult, copilul ii poate parea parintelui lipsit de speranta din cauza faptului ca nu stie sa isi lege sireturile singur sau din cauza ca este atat de nepriceput la matematica. Toate acestea pot fi percepute de catre parinti ca amenintatoare pentru identitatile proprii: cum am putut sa muncim atat de mult pentru a scapa de aceste slabiciuni ale personalitatii noastre, doar pentru ca acestea sa apara in generatia urmatoare? Cum pot fi copiii nostri atat de dificili, de plini de nevoi, de nepoliticosi?
Totodata, in spatele absentei ascultarii poate sta si gelozia. Parintii pot sa nu ia in serios problemele cu care se confrunta copilul, deoarece nici ei la randul lor nu au fost luati in serios atunci cand erau mici. De ce ar trebui sa fie rabdatori cu copiii lor, atunci cand ei au trebuit sa se maturizeze atat de rapid? Calea cea mai usoara pentru parinti de a se proteja impotriva frustrarilor si regretelor proprii pare sa fie aceea de a se asigura ca nici copiii lor nu primesc ceea ce isi doresc.
Parintii care nu isi asculta copiii rescriu adesea experientele copilului: „Asta nu are sens”, „Stiu ca de fapt iti place sa mergi la plimbare prin ploaie.” sau „De ce ar plange curajosul meu copil din cauza unui astfel de lucru lipsit de important?” ori vor insinua faptul ca in niciun caz copilul nu se poate devota unui anumit lucru sau unei anumite activitati (balet, fotbal, dans etc.) si sa poata fi iubit in continuare.
Astfel, aceasta mostenire de a nu fi ascultat, din cauza careia nu avem capacitatea de a accepta tristetea, furia sau vulnerabilitatea copilului nostru, stari pe care nici parintii nostri nu le-au acceptat la noi atunci cand eram copii, este data mai departe propriilor nostri copii. O parte importanta din procesul de maturizare implica adresarea si raspunsul la o intrebare incomoda: „Ce parti din mine nu au putut parintii mei sa accepte?”, iar mai apoi, imprietenirea cu raspunsurile, cu acele parti din noi neacceptate si ascunse.
Sursa: https://www.theschooloflife.com/article/if-our-parents-never-listened/
Traducere: Diana Dodita