„In momentul separarii parintilor, copilul sufera, fara indoiala, un soc. Chiar daca s-a confruntat anterior cu tensiunea din jur, fiind martor la unele conflicte si chiar daca a sperat la o despartire (in masura in care a asistat la banalizarea acestui fenomen), vestea destramarii cuplului ramane cutremuratoare, provocand o constientizare brutala: incepe o era noua, ale carei contururi sunt neclare si nelinistitoare. Din pacate, in mod normal, socul nu este urmat de o clarificare rapida a situatiei. Cuplurile care traiesc intr-o uniune libera sunt mai putin conditionate de aceste amanari birocratice; ceea ce nu inseamna totusi ca nu traverseaza si ele o faza dificila, pe parcursul careia trebuie sa se puna de acord în numeroase privinte. Prin forta lucrurilor, aceasta perioada este propice disputelor si reactivarii conflictului.
Destramarea celulei familiale, constituita dintr-un tata si o mama care traiesc sub acelasi acoperis, este un proces pe care copilul il depaseste lent. Principalele lui puncte de reper sunt perturbate (locuinta, mod de viata, prezenta parintilor). Este o adevarata criza existentiala care provoaca stres, ingrijorare, indoieli si, uneori, dezinteres scolar si deprimare. In cel mai bun caz, copilul depaseste aceasta incercare, dar poate trai o multitudine de sentimente tulburatoare, pe care le amintim mai jos.
Teama de abandon
Ruperea legaturii dintre parinti dovedeste ca nicio relatie nu este ferita de riscul despartirii. In consecinta, apare un sentiment de nesiguranta care ii produce copilului o nevoie inca si mai mare de comuniune si de asigurare. In astfel de momente, indeosebi adolescentii dovedesc un talent deosebit in a pune la incercare legaturile, animati fiind de o imensa nevoie de relatii rezistente la orice ofensiva.
Tentatia negarii
Copilul incearca sa-si aline suferinta minimalizand povara evenimentelor. Aceasta reacție e insotita de perspectiva unei posibile reconcilieri a parinților.
Refularea
Copilul lasa uneori impresia ca nu simte nimic, dar isi ascunde emotiile. Repercusiunile asupra lui sunt amanate, gata sa se manifeste sub forma unor simptome.
Sentimentul de neputinta
Pentru a lupta impotriva angoasei, copilul isi atribuie puterea de a actiona in favoarea impacarii parintilor lui; totusi, el trebuie sa faca fata propriei neputinte. Aceasta constatare dureroasa va provoca diverse reactii care sunt atat de legate intre ele incat pot forma un cerc vicios.
Sentimentul de vinovatie
Copilul este tentat sa isi asume responsabilitatea, intr-o anumita masura, pentru despartirea parintilor, ceea ce reprezinta o maniera de a lupta impotriva sentimentului de neputinta. Intr-adevar, suferinta copilului se atenueaza atunci cand isi imagineaza că a avut un rol in desfasurarea evenimentelor. Dar iluzia unei reconcilieri ii va provoca deceptie si un puternic sentiment de neputinta.
Mahnire si deziluzie
Despartirea parintilor, de care copilul este atat de atasat, ii altereaza acestuia profund imaginea idealizata a tatalui si a mamei, dar si a intregului sau univers. Trecutul este privit cu nostalgie. Vremurile fericite par sa fi apus. Domina amaraciunea, chiar daca atmosfera familiala nu era agreabila nici inainte.
Sentimentul de sfasiere si conflictul de loialitate
Animat de o forma de devotament atat fata de mama, cat si fata de tata, copilul se abtine sa-si manifeste pe deplin atasamentul pentru fiecare dintre cei doi. El are tendinta de a-1 proteja pe parintele perceput ca fiind cel mai vulnerabil.
Parentificare
Copilul adopta o postura noua, care consta in dorinta de a se responsabiliza, indiferent de varsta pe care o are. El ar vrea sa joace rolul unui sustinator al parintilor sau al fratilor si surorilor sale. Aceasta atitudine permite atenuarea sentimentului de vinovatie si de neputinta. Este, de asemenea, un mod de a lupta impotriva suferintei si a fricii de abandon.”
Sursa: Copilul si divortul – Jacques Biolley