Dacă cineva s-a gândit la cea mai potrivită formă de rafinare ( ca să nu-i spunem ”tortură” 🙂 ) pentru un părinte, atunci ne-a dat tuturor adolescența.
Ca părinți ne privim copiii cu uimire.
Unde a dispărut copilul care te ținea pe stradă de mână?
Ce extraterestru a luat forma copilului meu de nu mai este nicicum de acord cu părerile mele?
Care-i planeta pe care tocmai am aterizat și în care părinții nu prea mai au nici un cuvânt de spus în fața anturajului copilului meu?
Deh, centrați pe conflictul propriu interior, cu nervii la pământ, uităm ușor că nu, nu despre noi e vorba. Nu acum. Despre noi a fost întâi vorba când noi am fost adolescenți. Unii care am avut și noi de testat, de aflat, de bombănit regulile părinților noștri și sistemele lor de valori. Atunci construiam și noi vise, îndrăzneam sau nu să ne rostim părerile cu voce tare.
Acum însă nu e vorba în primul rând despre noi. Acum e despre ei.
Despre răbdarea pe care o avem cu ei chiar când nu mai vor cu nici un chip să facă ceea ce noi credem că e bine pentru ei – pentru că așa vor afla singuri, poate în chip dureros, poate mai ușor dacă i-am lăsat la timp să greșească.

Despre dragostea pe care le-o arătăm când tocmai au ”călcat pe bec” – pentru că așa se vor simți cu adevărat iubiți necondiționat și vor îndrăzni să ne considere tot oameni nu zei cărora să simtă nevoia să le demonstreze continuu că le merită iubirea.
Despre puterea de a le oferi șansa de a alege chiar și atunci când eu, părintele, am convingerea că știu mai bine ce-i bun pentru el – pentru că numai așa vor ști să aleagă, să discearnă când noi, părinții nu vom mai putea sta lângă ei.