Acum are 2 ani, nici nu știi când împlinește 10, 15, 20 de ani și tot așa.

Dacă întrebi un părinte, sigur îți va spune că nu știe când a trecut timpul, când a crescut copilul lui. ” Până la sfârșit va rămâne copilul meu” este sintagma care acunde și multă dragoste, și multă dependență întreținută de părinți. Copilul are 40 de ani și încă stă cu mama, ori nu face mai mult de doi pași fără aprobarea părinților.

Să ne tratăm copiii ca și cum ar fi egalul nostru poate fi dificil- căpșoare înzorzonate de zulufi, mânuțe ridicate rugător spre tine, lacrimi perfect rotunde izvorând ca la comandă doar pentru că nu primesc o înghețată… E greu să te scuturi aceste imagini și să gândești că ai în față un egal. Egalul nostru care are nevoie de ghidare, de sprijin, da, dar tot egal.

Și dacă trece timpul și micuțul nu-și reclamă singur dreptul la egalitate, e ușor să alunecăm în partea aceea în care, de dragul copilului, dar mult și pentru noi, uităm, sau nu mai știm, să tăiem cordonul ombilical.

Dacă la 20 de ani copilului tău îi spui “băiețel/fetiță”, sau tare mult ai vrea să mergi cu el chiar și la școală-tare ai vrea să poți să te prefaci într-o muscă, doar să fii cu el, să știi că îi e bine-e cazul să cauți “forfecuța” pentru cordonul mai sus menționat.

Copilul se va simți egal cu tine atunci când, de exemplu, cu toată sinceritatea, îi ceri ajutorul. Bineînțeles, îi ceri ajutor în lucruri pe care le poate face, conform cu vârsta lui. Aveți copii care, la 4 ani, vor să spele vasele? Asigură-te că e în siguranță, permite-i să facă asta, chiar dacă nu o va face la fel ca tine, ba mai stropește și totul în jur! Și apoi, mulțumește-i de ajutor și solicită-l și altădată!

La 8-9 ani, copii încep deja să aibă propriile păreri despre multe subiecte, iar dacă chiar vrei să știi ce crede, întreabă-l! Nu doar în legătură cu temele de la școală, nu doar despre ceea ce crezi tu că are o părere. Vei fi uimit, copiii au părerea lor, uneori atât de matur exprimată!

Sergiu H. are 8 ani,iar la întrebarea “De ce nu te-ai jucat cu copiii în parc?” răspunde “Trebuie să fiu atent cum îmi aleg prietenii, unii copii vorbesc urât, alții se lovesc, nu pot să mă joc cu copii pe care nu-i cunosc deloc “. Poate veți spune că este timid. Posibil. Dar, cu siguranță știe deja să facă singur alegeri, da, după criterii proprii.

Copilul se simte egalul tău când îi ceri părerea, când hotărârile se iau în familie ținând cont și de părerea lui, nu doar de formă. Mai mult, o decizie pe care doar i-o anunțăm, la care nu a luat parte, va stârni uneori revoltă. Dar dacă participă și el la luarea deciziei, dacă este ascultată părerea lui, va simți că e egalul tău.

Iar dacă încă îți e greu să scapi de imaginea ” zulufilor”, dacă statura copilului tău încă te ispitește să crezi că nu știe, nu înțelege și nu simte, imaginează-ți că odorul tău e un adult în toată firea… pe o altă planetă 🙂