Imaginează-ți că mintea noastră este ca un cd. La naștere acesta este gol-goluț, nimic nu va cânta din minte până pe la vreo trei ani.

Și cum am putea să primim sau să ne ”facem” un cd și să-l putem ține gol, neinscripționat?!?

Regulă după regulă, cu toate bunele intenții, părinții încep să ”scrie” în mintea noastră programele de viață. Prin cuvinte dar și prin gesturi, prin propriile comportamente în relația dintre ei și cu ceilalți, la nivel profund ”cd-ul” noului născut percepe modele comportamentale de urmat.

Nu știi când ai învățat să îți ascunzi sentimentele? Poate nu i-ai văzut pe părinți spunând ce simt, ori poate dacă au spus, din asta nu a ieșit ceva prea bun. Poate ai auzit că a plânge e semn de slăbiciune, cu atât mai mult cu cât ești bărbat.

Agresat emoțional sau/și fizic, stai totuși în relație cu agresorul, nu schimbi nimic, nici nu încerci? Când, cum ai învățat că agresiunea e o formă de iubire, un alt fel în care cineva arată că observă că exiști? Unde, în trecutul tău, cineva a ”îndurat cu stoicism”, pentru ”binele copiilor”? Cine a manifestat aceeași frică de a rupe lanțul?

Ceea ce învățăm observând comportamentele părinților se ”imprimă” în noi mult mai bine decât ceea ce ne spun aceștia, cu rol de învățături, din nou, din grija ca noi să devenim mai buni decât ei. Ați observat că, oricât i-ai spune unui copil să nu facă un lucru, cu atât mai mult cu cât ne vede pe noi ca părinți că îl facem, el va fi tentat să facă tocmai ce-i spunem să nu facă? Îi spunem copilului că televizorul e nociv dar noi, ca părinți, la prima oră, primul gest pe care îl facem după trezire, este să deschidem televizorul- că noi doar vrem să vedem știrile? Vrem ca ei, copiii noștri, să mănânce fructe și legume, iar noi gătim mâncarea separat, cea pentru el cu vitamine, cea pentru noi cu maioneze?

Primim în noi aceste învățături, mai cu seamă din ce fac părinții decât din ce spun și apoi le transmitem și copiilor noștri.

Avem uneori tendința de a respinge ce am primit ca model, ca program și spunem că noi nu vom repeta niciodată greșelile părinților noștri. Revolta împotriva a ceea ce am crezut noi la un moment dat că nu a fost bun pentru noi este un punct de cotitură ce merită mai multă atenție decât îi dăm în mod obișnuit. Menținând doar revolta, nu facem decât să lăsăm nedescoperit motivul adevărat al ei, ascundem răspunsuri la întrebări de felul ”Cum m-a făcut asta să mă simt, de ce?”, astfel încât vom pasa inconștientului furiile noastre și exteriorului, părinților, vina pentru ceea ce suntem. Iar când alții sunt vinovați, când noi nu ne cunoaștem și recunoaștem trăirile profunde, adevărate, ne adăugăm o doză mare de orgoliu ”eu știu mai mult, mai bine”. Condițiile propice transmiterii programelor către copiii noștri s-au creat. Ceea ce rămâne nedescoperit la noi, neconștientizat și acceptat va fi transmis mai departe, fără să știm măcar de asta.

Jucăm leapșa de la o generație la alta- până când?

Familia este ca o mașinărie în care nici o piesă nu funcționează independent de alta, copilul este piesa care absoarbe, învață și reproduce comportamentele părinților. Când părinții încep să-și pună mai mult problema propriului echilibru transmit și copilului schimbarea.