Privesc câte un copil și cel mai mult mă uimește libertatea lui de a-și da voie să exprime ce simte. Deși acum plânsul nu e plâns dacă nu are ”spectatori” și orice lovitură trece fără lacrimi dacă nu e mama în apropiere să îngâne durerea împreună cu el, nu va trece mult până când copilul învață să-și înghită usturimea tocmai când e cineva prin preajmă. Acum face din plâns și accidente minore ocazii de a fi luat în brațe, alinat și alintat și în curând, când primul coleg va fi râs de plânsul lui, va atrage atenția asupra sa oricum numai nu arătând ceea ce simte. Noi suntem cei care le spunem copiilor că ”dacă plângi ceilalți vor râde” fără ca asta să fie neapărat rău- un copil mi-a spus o dată că e mai bine să te prevină părinții despre acele situații în care ar putea să apară rușinea, altfel nici nu vei ști despre asta și ne facem de râs.

Dar când copilul e trist și ne spune și nouă despre ce simte în acel moment, încercăm să-l ajutăm și uneori tot noi suntem cei care îi blocăm ceea ce el știa să facă, exprimarea emoțiilor. Copilul spune ”sunt supărat” și i se se răspunde ”nu ai de ce să fii supărat”, el ne spune că ”nu e suficient de bun la muzică” și i se spune că nu-i adevărat. Copilul exprimă și i se neagă astfel ceea ce simte, el înțelegând din aceste cuvinte, în adâncul sufletului său, că ceea ce simte este greșit, inadecvat și trebuie ascuns cu alt prilej.

Copilului care i se spune ”înțeleg că asta simți acum, hai să vedem împreună ce putem face ca să te simți mai bine” îi va rămâne mai puțin alterată conștiința propriilor trăiri, în el lipsind o bună partea conflictului provenit din negarea sentimentelor sale de către un adult, părintele său, educatorul.

În copilărie ne obișnuim cu teama de a ne arăta sau exprima vulnerabilitățile, ceilalți probabil le pândesc pentru a le folosi împotriva noastră, așa am perceput probabil toți emoțiile noastre la începutul vieții.

În societate nu sunt prea mult răsplătiți cei care plâng sau râd cu voce tare, cei care-și spun în public fricile. Așa a fost dintotdeauna și tocmai de aceea cei care doresc puterea în vreun domeniu sunt cei care nu arată că sunt și ei vulnerabili, că ar fi oameni. Noi avem nevoie de modele care să ne inspire, care să ne facă să credem că cel care conduce nu plânge atunci când e nevoie să răzbată pe drumul propus. Totuși, cei care și-au atras de partea lor popoare, în toată istoria, la același ”strat emoțional” al publicului au apelat: conducători de armate, lideri politici, CEO, cu toții au apelat cumva în discursul lor la simțire. Dar fără a arăta că și ei plâng sau suferă, că au un suflet de care le este dor. Poate de aceea, din vremuri de demult, teatrul a fost o formă de artă care a atras cu atât mai mult cu cât transmitea privitorului, mai intens, emoții.

Și așa va fi probabil și de aici în colo, cei care își vor stăpâni emoțiile vor fi cei care vor fi cei care nu vor putea fi ”duși de vântul” oricui, vor avea frâiele în mâini, fie că vorbim de frâiele propriei vieți, fie și de ale altora.

Există însă o diferență între a ne stăpâni și a ne controla emoțiile, sentimentele. Controlăm și ascundem, reprimăm pentru că nu știm ce altceva să facem cu o trăire pe care o considerăm inadecvată și probabil reprobabilă dacă ar fi expusă. Stăpânim atunci când cunoaștem ceea ce simțim, când acceptăm că suntem și plâns și râs și furie uneori sau altădată frică, din acceptare venind stăpânirea, din cunoașterea sentimentelor noastre se naște puterea de a fi stăpâni pe noi, ceea ce nu vrem să știm, ascunzând ca struțul cu capul în nisip, se va face stăpân pe noi și ne va conduce, izbucnind când ne așteptăm mai puțin, când ne-am fi dorit mai puțin.

La un alt nivel, cel care este obișnuit să țină deschisă ușa sufletului, va avea asigurat și câte ”un plâns”, câte o tristețe, dar, pentru că ușa e aceeași, va trăi și bucuria, dragostea, le va simți pe toate, în inimă.