Preluând programe care ”dictează” inconștientului sacrificiul, cădem cu ușurință în capcana ce ne face să credem că dacă suntem dedicați altcuiva, că dacă punem mai presus de noi nevoile celuilalt, astfel se vor împlini și nevoile noastre. Ne lipsim astfel de oportunitatea de a ne vedea pe noi, ființe care au mai multe roluri pe parcursul vieții, ne confundăm cu rolurile acestea și poate ne și răzvrătim la auzul unui îndemn de a face ceva pentru noi, doar pentru noi.

Suntem mamă sau tată astfel și ne dedicăm în așa măsură copiilor încât rolul de părinte ne absoarbe până la uitarea de sine, de ce mai suntem în afară de asta. Și nu ne propunem pentru noi înșine nimic, din teama de a nu fi egoiști sau din frica de a ne privi în oglindă și a observa că nu ne-am setat până acum nici un scop personal, doar al nostru. Însă, niciodată nu e prea târziu pentru a afla ce scop am eu, doar eu, ce mi-ar place să fac, ce pasiuni am. Vom observa că, indiferent de vârstă, hrănindu-ne pe noi, sufletul nostru propriu, vom avea mai mult de dat copiilor.

Cuplul, și el o entitate, trece uneori prin viață făcând din copii un scop, fără țeluri comune și specifice doar unității el-ea, fără planuri de viitor. Și când scopul pleacă de acasă, când puiul părăsește cuibul, entitatea ce se baza doar pe acest scop, al creșterii copilului, se destramă prin divorț sau, mai rău, cătând să continue un rol la nesfârșit, acela de părinte, sufocă copilul chiar plecat de-acasă, mult după vârsta majoratului. Iar în casă, în cuplu, se instalează răceala previzibilă pe care până atunci părea să o mai domolească o singură pasiune în comun. Niciodată nu e prea târziu nici în cazul cuplurilor, oricând sunt binevenite pasiuni noi care să fie comune, scopuri care să-i determine pe ambii parteneri să investească energie în aceeași direcție, să aibă motive pentru care să continue în aceeași direcție, împreună.